Ceaţa (fragment)

impresia mea despre mine revenea ciclic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Întunericul se întindea ca o baltă rece de smoală peste sufletele oamenilor munciţi şi înceţoşaţi. Înnegrindu-i. Înnegrindu-le.

Era un ger cumplit. Bătea şi viscolul.

Nu existau speranţe. Nici vise. Nici locuri de adormit vigilenţa. Sau, de fapt, numai acestea existau.

Trenul venea din depărtarea mută şi rece atât de minuscul, atât de neînsemnat. Fără vreo noimă. Fără vreo veste.

Totul părea grav. Sau tonul.

Adia o muzică incertă de bazar din automobilul oprit la barieră. Soldaţii de gardă erau înfriguraţi şi nespus de trişti. Cumva febrili.

În orice chip zărit din întâmplare pe peronul mărunt şi pustiu al gării vedeau o speranţă, o eliberare, un succes. Sau încercau să vadă. Erau soldaţi reali cu amintiri şi mame, cu voci dureroase în minte, poruncitoare.

Era noapte. Şi fumul gros şi cleios de ţigări ieftine, şi romul, şi vodca îmi distrugeau orice speranţă de mântuire, de reînviere. De utopie.

Încercam, fără prea mare succes, să văd. Să simt, să ghicesc gândurile oamenilor zgomotoşi – ca nişte mecanisme stricate, vechi – ce cântau jalnic cu o tristeţe stearpă, sterilă. Într-o cârciumă dezolantă. Umedă, mucegăită.

Încercam să văd oameni umani.

Era un joc zadarnic şi dureros. Fără de sfârşit. Chinuitor. Fără tragere de inimă.

Un mare poet contemporan îmi arunca în spate ţigănci deflorate.

Ţiganii vorbeau altă limbă şi doar copiii lor îmi erau mai aproape.

(Dimineaţa şi florile pot vorbi, ştiu ceva, se pot săruta fără sfială între ţelină şi buruiană. Florăresele calde şi mari adună rouă de pe sfârcuri, de pe ochii copiilor nepieptănaţi, ciufuliţi de fumul greţos de felinar, de lampă, de foc. Fetiţe mâzgălite cu tăciune şi udate cu salivă pe obraji de tatăl lor mustăcios, beat chiar şi dimineaţa în zori. Fum, tăciune şi urdori.)

Totuşi, nu exitau amintiri, nu existau decât priviri oarbe şi mute, apoase.

O linişte friguroasă, încâlcită, fără vorbe gândite sau nu, îmbrăţişa orice om comun ca după un vis albastru (de aprilie?) spulberat. Ca după un amor de duminică înnegurată, printre aşternuturi trase. Firesc, obligatoriu, meschin.

Era atâta neputinţă şi uimire în sufletele oamenilor cenuşii. Nimeni nu credea în zodii. În soartă, nici atât.

Trenul venea din depărtare atât de minuscul, atât de obosit. Fără vreo veste.

Se auzea o muzică incertă de bazar.

Ceaţa alburie şi smogul învăluiau orice gând, orice tresărire fugară a inimii, a minţii.

Toţi semenii mei ştiau precis că nu există dragoste. Nici libertate.

Fiecare om gândea. Singur sau nu.

Aş fi vrut să mor înecat în vodcă, dar îmi era frică de mine. Foarte frică. De lumea de dincolo. Alcoolul îmi dădea oarecari tresăriri, oarecari sclipiri stinse ochilor mei orbi, apoşi.

Îmi era şi rău. Un rău adânc, cleios, umanizat.

Nimeni nu iubea dintre oameni asemenea mie. Nimeni nu iubise vreodată.

Copiii erau ai nimănui. Ai pustiului. Născuţi oarecum din necesitate. După câteva superbe şi cleioase ejaculări nocturne, cu timpul, băieţii deveniseră bravi soldaţi.

Soldaţi cu priviri rătăcite şi grele. Cu frecvente sclipiri demente. Ce săreau gardul unităţilor cu o sticlă în braţe, la piept. În întunericul nefiresc de sumbru, de apăsător. Nu mai exista nici un fel de speranţă. Absolut niciuna. Pentru ei. Pentru mine. Pentru nimic în lume.

Din când în când, un brav soldat îşi trăgea un glonte în cap. Într-o seară. Într-o zi. Într-o noapte. Fără emoţii, fără tendinţe testamentare. Nimeni nu avea lacrimi. De milă, de recunoştinţă. În definitiv, nici sinucigaşii, foarte lucizi şi demni, nu cereau un asemea lucru din partea semenilor lor. Imposibil, de altfel.

Totul trebuia să se petreacă în tăcere şi sobrietate, în chip solemn, desăvârşit. Flori, coroane, lumânări, plecăciuni. Plecări.

Avea loc chiar şi reconstituirea sinuciderii.

Ibovnice oricum nu existau.

Fetele se masturbau în tăcere. Îmbujorate, pierdute, fierbinţi. Îmbrăcate în rochii de gală. Cu mâna stângă. Era un gest rece, firesc, fără motivaţii clare, precise. Un gest calm, asumat. Ştiinţific, s-ar putea spune. Glontele trebuia să-şi atingă ţinta fără remuşcări, fără tragere de inimă.

Jarul ţigării se pierdu în bezna ceţoasă a nopţii. Mântuit, definitiv.

Era liliacul nopţii acoperită de aripi fragile.

Mirosul de coniac pătrundea cu perfidă repeziciune în haine şi nări, în neuroni.

Oamenii păreau stingheri şi nedumeriţi. Uşor senili.

Câinii treceau nesiguri şi speriaţi. Caravana nu exista.

Dincolo de barieră nu se zărea absolut nimic.

Era ger. Bătea şi viscolul.

O muzică incertă de bazar răzbătea gâtuită prin aerul greu al nopţii din automobilul negru, luxos, oprit la barieră. De foarte aproape puteai zări cu oarecare greutate prin geamurile în fum o femeie machiată, uşor vulgară, un bărbat cu mustaţă neagră, uşor slinos, la volan. Ei erau un fel de zei ai vremurilor noastre.

Un ofiţer trecea beat clătinându-se spre casă. Scrâşnea din dinţi şi încerca să se ţină drept şi brav asemenea armiei române.

Adia un aer leşios prin viscol. Un aer de rufe spălate cu săpun de casă în apă călâie neclătite. De rufe ude, vechi, întinse pe sârmă în smogul de-afară. Dacă aşa ceva este cu putinţă.

Nu murise într-adevăr nimeni.

Când? Habar n-am. Dar acest lucru anost şi nefiresc nu merită a fi amintit.

Lucian întinse mâinile în semn de protest pentru masacrul puilor de focă, pentru masacrul florilor, ca o pasăre mare, grea, împuşcată în zbor, aripele, fâlfâindu-le, să se agaţe de ceva. Căzu sec, ca un sac de nisip, legat la gură. Icni.

Era prea beat, era prea singur, prea trist. Prea târziu.

Încercă să se ridice, fără prea mare succes, fără tragere de inimă. Era beat şi singur.

Lucian simţi noroiul în ochi, pe buze, pe limbă ori morminte. Avea gust de urină, de benzină.

O femeie fuma absentă şi nefiresc de calmă, satisfăcută. În bătaia felinarului gălbui, murdar, pătat de muşte.

Lucian adormi.

Zilele aride şi lungi, orizontale, grizonate se risipeau ca un abur cenuşiu prin mintea lui neconstruită. Şi fugară, mintea.

Era obosit şi obositor. Era uimit şi numit tot timpul în fel şi chip. Un bărbat ca oricare altul. Şters, s-ar putea spune. Chiar inexpresiv, tăcut. Zilele treceau una câte una. Spre mormânt.

Fără vreo noimă. Fără vreo moină.

Poate le lega totuşi un oarecare fir neînsemnat, fragil.

Nimic nu era ca el.

Totul părea grav. Sau tonul.