Clipe de molibden (eram un personaj poli-clinic)

Bărbatul se gândea aiurea, aiurifer

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Clipe şterse, surpate la chip de scleroza crescândă a creierului în urcare.

Clipe cu ceai verde de urzică uscată, moartă.

Zilele nu aveau nici un rost comun, ordinar.

Bărbatul, ridat de vreme şi lacrimi de recunoştinţă, părea desenat de un grafician abulic. Nici în amurgul mizantrop nu rostise un cuvânt oarecare. Nici în zorii misogini, descusuţi, de acuarelă.

Fuma ţigară de la ţigară şi se gândea la râsul rânjit şi la sclipirea veninoasă a ochilor albaştri şi comuni se gândea.

Bărbatul nu era iubit. Nu era adulat.

Nici nu dorea, cu gândul în suflet, acest lucru anost.

Meşteşugul părea un vis rozaliu, o mimoză. În ce să creadă?

De ce să mai trăiască? Nu credea în nimic. Nimic nu-l impresiona, cutremura.

Câte voci îi urlau în urechile părăginite! Câte voci! Nici un lucru demn de admirat. Stând poli-clinic în fotoliul mat. Nici o secundă. Poate, dacă ar fi căutat, ar fi găsit o cale senzuală (sexuală) a lucrurilor. Poate sensuală! Nu ziceau aşa criticii? Numai noaptea îi aducea o brumă de luciditate. Brumă care îi arăta acelaşi lucru: incoerenţa bâlbâită a zilelor în urcare.

Întotdeauna efervescenţa i s-a părut suspectă. Întotdeauna rostirile i s-au părut inutile articulări tribale.

Metafilosofie, a zis un om. MITOLOGIE. Cuvinte, fără tăgadă, absolut epileptice.

Agarici Star era un bărbat brunet şi sclipitor. De admirat. De revăzut. De adăugit. Toate drepturile acestei versiuni îi sunt rezervate lui Dan Mânecuţă. Sau Mânuţă.

Încercări supreme de mascare a orgoliului; despre smerenie numai în grupuri sociale, umane, socio-umane.

De unde atâta ură disimulată cabotinic, de unde atâta mânie într-o zi? Vă ridicaţi prieteni dragi!

Nu vă sunt nicidecum piatră de moară atârnată de gât, de temelie! Ridicaţi-vă! Şi creşteţi mustind de lunaritate, cum muşchiul verde spre nord, cu orgoliul ce vă roade în oase la rădăcină.

Bărbatul era puţin obosit şi rostise câteva vorbe fără şir, fără noimă.

Bărbatul era puţin tumefiat şi îngăima şi el ceva. Acolo. Camera rece, verde – plină de oaspeţi efervescenţi. Bărbatul credea cu stoicism numai în stoicism. Ataraxia – singurul lucru demn de laudă.

Oaspeţii – euforici. Azodiacali? Nici vorbă! Omului îi venea să râdă.

Rătăcit şi sumbru în mersul dezechilibrat al zilelor. Al zeilor.

Zeii se rătăciseră de multă vreme. Orbecăiau fără succes prin lumea bolnavă creată de oameni cu voia lor. Credinţa în cuvânt, în rostire, în scriere e oricum suspectă.

Un gest din mână a lehamite.

O pasăre moartă în creier.

Un uliu rotindu-se fără sorţi de izbândă.

De deasupra uliul înţelege mersul meu dezechilibrat ideogramatic. E semiotician sau semiolog, sau hermeneut. Nu ştiu precis.

Bărbatul se gândea aiurea, aiurifer. Şi era obosit de cuvinte. Citise chiar câteva rânduri de Umberto Eco-sistem. Un italian plin de sine. Adică, bogat sufleteşte.

Bărbatul gândea rareori. Gândea că trebuie să se adune, că fotografiile din tinereţe erau apogeul existenţei sale risipită în gesturi de lehamite şi tautologii.

Secvenţe mentale de amor vertical.

Împăienjenirea crescândă a ochilor în noapte.

Oboseala blândă-chimică a trupului vlăguit, secătuit de sămânţă.

Somnul rece, transfigurat cu dese coşmaruri strategice, arborescente.

Structuri măiastre dărâmate în zori. De zori.