Despre silire

portretul omului static

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Scriam în ocru de cărămidă stacojie despre silire. Îmi ascultam bătăile inimii insidioase. Acest mecanism insinuant sugerându-mi catifelarea de bronz a sânilor balerinei. Îmi trădam cântul interior prin divagaţii polare.

Priveam lumina albă a zilei şi mă dureau ochii, oasele craniului. Doar eu, în universul static. Chemam prezenţe în mişcare. Chemam fiinţe de sorginte felină.

Construindu-mă aici, în plaja asta caniculară, silind timpul la diverse posturi, mânuind încercarea mâinii de a desena portretul omului static, am zărit pelerina învierii întinsă sihastru pe patul din lemn împietrit. Lemn ca piatra, lipsindu-i căldura. Doar un surâs îmi trebuia pentru a părăsi această clipă părăsită. Doar un braţ întins cu migală astronomică.

Nu mă temeam. Nu trebuia să mă tem. Silirea era în clipă. Mă sileam să rămân. Nu, nu pleca!, îmi ziceam metronomic.