Gura, amuţită, uscată iască

Îmi simţeam oasele feţei ca pe nişte lucruri adăugate

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Veniră într-o zi înnorată să mă ia să facem sicrie şi cruci.

Era un întuneric crunt.

De o cruzime fără margini.

Mă dureau ochii, oasele, ungherele sufletului.

Zorile erau destul de departe.

Adormisem târziu şi chinuit cu o rugăciune în suflet:

“Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”

M-au trezit în grabă… vociferau…

Toate ferestrele erau închise… îngheţate.

Toate farmaciile erau închise, mi-am zis: Nici o speranţă, nici o scadenţă plină de surâs.

Purtau topoare şi pari.

Câţiva tăciuni pâlpâiau a moarte.

Adormisem îmbrăcat.

Nu mă aşteptasem să sosească. Tocmai la asta. Tocmai atunci.

Unul dintre bărbaţi, zis Boieru, mă luă de mână şi-mi zise:

Au murit toţi, ne trebuie multe lemne pentru sicrie şi cruci!

Cum au murit?

Înecaţi, s-a spart gheaţa!

Eram numai julituri, nu-i mai auzeam, nu-i mai vedeam… doar crengile copacilor ce-mi izbeau faţa îmi aminteau că am plecat, că nu sunt chiar singur ci împreună cu moartea ce-mi netezea drumul plin de noroi, alunecos…

În aer, numai miros de peşte mort.

Îmi simţeam oasele feţei ca pe nişte lucruri adăugate, în plus, atârnându-mi de cap, de gând, îngreunându-mi orice zbatere târzie de trezire.

Glasul spart al lui Boieru mă linişti: Am ajuns, zise.

Apoi au început să cadă copacii sub tăieturile crude de topoare.

Zorile începură şi ele să vină, îmblânzindu-mi privirea, ochii atacaţi de neant şi singurătate, gâtul atacat de tutun, de muţenie.

Târziu, în noapte, am adormit greu visând sicrie şi cruci frumos lăcuite stând într-o ordine desăvârşită, mirosind pătrunzător a nou.