Manual de altruism

Îi dădură lacrimile… oftă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Cu frica în sân, trecând pe trotuarele ude, îmi usuc sentimentalismul lacrimal de lume. Pierdut pentru aproapele meu, vorbesc limbi comune, trecătoare. Muribunde.

Şi poate nimeni nu ştie că am suferit nepermis de melodramatic, îmbrăcat într-o aură de seriozitate ridicolă.

Raţiunea nu a jucat nici un rol.

Un rol a avut. Un rol de sclav, jalnic, la porţile întunecate ale pasiunii.

Mai presus de toate este încercarea. Încercarea cutremurătoare şi dureroasă de a ucide emoţii, sentimente.

Poemul nerostit nu-mi aparţine. Rămân mut şi pietrificat în braţele acestei creaturi a destinului.

Viaţa mea – un poem absurd necreat de mine.

Un înţelept indian ar râde. Eşti numai plăsmuirea gândurilor tale, om de ebonită!

Şi atunci toată revolta mea nu ar fi decât o clătinare nervoasă a propriului eu.

Nefiind stăpân pe viaţa mea, din neputinţă, mă clatin răvăşit şi amnezic de iluzii.

Vise peste vise (sau visuri) într-o viaţă măruntă şi scurtă de insectă, lăcustă, de preferinţă, portocalie.

Cu faţa spre apus, gândind, lungesc clipele de mică fragile ce se sparg în bucăţi, ce se sfarmă.

Bărbatul porni dezechilibrat spre pod. O oboseală firească îi adulmeca mădularele de cretă.

Îi dădură lacrimile… oftă. Pierdut pentru aproapele lui, negreşit trebuia să moară, să piară.

Citea ce citea el. Şi lucrul acesta era mai presus de toate.

Gândea şi el acolo câte ceva. Oricum toate interpretările erau suspecte şi măreţe în acelaşi timp.

Vlăguit de gânduri, bărbatul se opri din scris.

Bărbatul aduna mădularele ude. Zorile erau la câţiva paşi. Nu credea în lumina felinarului. Nici nu auzise de stele. De lună, de câteva nopţi bune. De o bună fărâmă de timp.

Cerul înnorat nu prevestea o schimbare oarecare. Totul părea previzibil. Era o iluzie clemenţa cerului, gândea bărbatul. Mărinimia lui. Plouse mult, monoton. Cuvintele umane agăţate de tavan aveau termenul de valabilitate expirat. Cuvintele umane spânzurate de o frânghie mătăsoasă, udă.

Câinele somnului aştepta. Încă nu se obişnuise cu etajul. Pe palier trăiau câţiva fluturi de noapte.

Bărbatul adună în pripă puţine rămăşiţe. Încerca să nu se grăbească. Vremurile, oricum, îi erau potrivnice. Astrele, aşezate incomod.

Bărbatul vedea totuşi în vremuri un iz de succes. Câinele aştepta oarecum placid.

Aproape sceptic. Cinic.

Cuvintele fiind pe moarte, nu-l ajutau să imortalizeze chipul.

Bărbatul ştia că de la el până la cer nu erau decât doi-trei paşi. Era înmărmurit de efectul benefic al piracetamului. O folie de zece tablete costa puţin, cât un pachet de ţigări româneşti fără filtru.

Nu se putea vorbi. Fuma. Cerul – înnorat. Chibriturile – ude. Lăuzele – ursuze, lăuze.

Bărbatul nu avea nici fraţi nici surori. Avea, în schimb, sechele postraumatice. O mare slăbiciune. Fizică şi psihică.

Declinul nu venise şi nici iubita lui de la studii.

Oasele nu erau grele. Le aruncă într-un săculeţ şi se gândi la câine.

Îşi aminti de nonviolenţă, de nesupunere, de Gandhi, de Ganesha cel dulce.

Părea un lucru suspect, supărător.

La lumina felinarului nu se vedea cerul.

Bărbatul se gândea la zori ca la o păpuşă mecanică de plastic tare.

E deja vineri. O nouă zi de încercări raţionale. Dar asta, după somn.

Bărbatul aduna amintiri protejându-se sferic.

E atât de şters cerul, e atât de fragil ochiul miop ce vede zărind în zare o viaţă cu zale de fier ruginit.

Şi soarele cădea leşios pe retină, pe umerii înfriguraţi de încordare, pe memoria afectivă încât ochii luceau stins, hepatic în aşteptarea amurgului mizantrop dătător de secvenţe lipotimice.

Ce noapte mai lovea raza ochilor somnivori?

Efectul de seară, nr. 2, 1999