Paninsomnia

Unul s-a ascuns

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Şi mersul şi speranţa/ aduceau reflexe de viu/ nu, nu părăsi aceste nimicuri/ mă agăţă o clipă sau zi/ nu mai fi.

Nu salvam nimic. Nu încercam să salvez. Produceam simple constatări diurne.

Mânuieşte, Doamne, sabia destrămării

Mână, Doamne, caii însingurării spre cetatea ta

Izgoneşte, Doamne, şarpele încolăcit ce-mi soarbe

Nimicul de pe buze

Alungă, tu, paradisul firescului din ochii mei

Ca să te pot vedea într-o unică strălucire.

Fiinţa. Fiinţa se plimbă cu liftul netulburată. Fiinţa observă fiinţând neîncetat.

Licăream preţ de o clipă. Risipeam neîndurător întunericul placentar. Marele întuneric. Înflăcărare de-o clipă. Apoi nu mai zăream nimic. Îngenunchiam desenând un fel de paşi pentu a nu mă rătăci. Sau pentru a urma un drum? Aici sunt două moduri de a privi: pentru a nu mă rătăci sau pentru a urma un drum.

Ce drum? Care drum? Drumul spiralat al ochiului interior căzând în vidul cămărilor mele.

Un bloc mare verde lăsând o umbră densă. Un sunet locomotor fisurând liniştea cubică. Un lubrifiant între buze. Mă ridic ca o zbatere lungă de aripi şi încep să cred că disloc o cantitate rezonabilă de aer.

De ce eviţi tu această privire ce risipeşte orice mască desenată superficial? Voi continua să rostesc: eu ştiu, eu ştiu că-mi semeni întrucâtva!

M-am rătăcit în acest glob prea strâmt; am obosit să te tot simt în spate surpându-mi drumul de întoarcere…

Învolburarea aceasta vânătă nu lasă urme, nu e edificatoare, nu e nimic.

Nici râul nu e râu. Nici albia prea demnă.

Fragilitate: un cuvânt ce te prinde! Iată cuvântul marcă…

Bărbatul: un nume ce indică un om unic. Ca şi tine. Ca şi el.

De astă dată urcam scările blocurilor cu două romane contemporane sub braţ. Desfăşuram argumente impresionante împotriva lor, împotriva mea. Bravam. Legiuni de cuvinte… zguduiri conştiente. Prin urmare, urcam… e important… te scoate din sărite această manieră? Te plictiseşte? Te oboseşte? Nu. Nu eşti cumva cam egolatru? Nu cumva te înnobilezi prea mult? Nu.

Vai! Ce rost ţi-ai găsit şi tu… să te agăţi de amintiri…

Tu şi înnorarea ta, sau învolburarea ta, o pereche ce străbate sertarele memoriei, un cuplu sfârşit ce aduce negură de păcură în casa ta!

Eu şi chinul meu, un lubrifiant între mine şi voi…

Mă închin în faţa acestui chin…

Am clipe rare de conştienţă, de conştiinţă, am clipe rare de hotărâre… mă decid greu, mă decim uşor… un sistem de blocuri ce mă ameţeşte.

O legiune de cuvinte. O samă de erori. Pe drumuri defuncte. Poate că toate aceste lucruri n-au nici un rost. Poate că numai eu însemn ceva.

Furie. Şi fugă. Fugă studiată, măsurată, de măcinare.

Ascultam o pădure sau o poveste cu îndrăgostiţi. Se rătăceau, se căutau, se regăseau, se îmbrăţişau pătimaş.

Ascultam o cadenţă discordantă a silabelor.

Îmi era un dor cumplit. Nu-mi găseam rostul, nu reuşeam să fac nimic.

Unul s-a ascuns. Nu Unul în sine, ci un prieten. S-a lăsat închis de hârciogi şi hiene. Ridicând un braţ încordat, explozia imaginaţiei îl poate trezi. Nimic nu e pierdut, totul e identic. Pereţii casei tale se întind nemăsurat. Totul e casa ta. Nici un zid nu există, nici o brumă de eşec. Ci numai ardere. Hm! Cuvintele apărură pe buzele tale muşcate de şarpe. Şi el încuviinţă absent. Abstrase mâini…

Tăcere. Ne însoţeşte, pe mine şi pe tine, o femeie ruinătoare şi slabă: Frica. O simţim permanent dar o numim inconştienţi relism sau luciditate. Frica, amantă dependentă. Ne face să credem. S-o dorim. Să n-o lăsăm.

Bărbatul îşi alungă îndoiala de pe chip. De ce trebuie neapărat vodevil în lumea ta? E de neînţeles ceea ce scrii. Îşi zise.

Nu. Eşti plăsmuitor din instinct de dialoguri imaginare.

Nici asfalt, nici platină, nici vrajă, nici clepsidră cumpănă.

Voi aşeza clepsidra-n cumpănă pentru a râde veşnic.

Tu n-ai nici o noimă, tu n-ai nici o stare, tu eşti lut… tu eşti vid. În vid, toate lucrurile cad la fel, egal, cu aceeaşi viteză.

Aceste oase ale craniului zgârâindu-mi creierul sunt inutile. Îmi sunt de folos ca venele gâtului ce-mi îmbracă glanda tiroidă, masând-o.

Şi cum era?

O bancă de lemn decojită invadată de iarbă, bălării şi raze, o pătură de necunoscut, o revoltă o muşchilor deveniţi peste noapte independenţi şi o mare fragilitate. Colosală. Izbucneai în plâns, voiai să-ţi iei zilele, să te arunci după pod… o mare libertate, imensă.

O mare depresie.