zilele de acetonă

Încercam să scot ziua de ieri din disgraţie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Valentin Nicolae [napoli ]

Citeam “Urmele paradisului”. Îmi îngheţaseră mâinile şi simţeam în nări mirosul metalului rece, ruginit. Călătoream cu mine însumi în noapte cu un tren personal rablagit.

Vedeam lacuri pe cer, vedeam vietăţi de neînţeles. Mi-am desfăcut uşor şi meticulos cutia craniană şi am aşezat-o lângă mine. Am luat vergeau aia de aluminiu şi am început să-mi stimulez, prin bătăi uşoare pe creier, imaginaţia. Repetam atent această succesiune de gesturi ori de câte ori barele reci ale trenului îmi cutremurau corpul, frisonându-l.

Urmele paradisului.

Acolo (în Paradis) n-aveam nevoie de imaginaţie.

Nu era nimic de trecut.

Purtam borseta aia cu medicamente tot timpul la mine.

Aveam un ascendent.

Lumina chioară din compartiment mă obosea.

Beam cafea solubilă în fiecare zi. Mereu te priveam. Lupta cu mine nu era simplă. Căutarea. Atingerea. Faptele nu erau importante, ci numai atitudinea. Ochiul. Reveniri şi ţesături. Încercam să scot ziua de ieri din disgraţie. Încercam să-mi reconfigurez zilele de acetonă. Sex versus Creier. Aici era lupta. Meciul de box. Eschive. Teatru. Alunecări. KO.

Îmi ataşasem la creier un inhibitor de mirosuri.

Uneori îmi simt pereţii stomacului subţiri.

Am visat tauri, foci. Am visat o sală imensă cu sute de ţigani. O vilă cu nenumărate încăperi. Ţigări scuturate. O femeie.

Scări interioare, exterioare. Tauri care atacau. Foci agresive, smolite.

Ţigani agresivi. Şi o mare linişte. În prezenţa ta.

Îţi plimbi corpul pentru a fi în senzaţie, pentru a evita tumultul gândurilor stând.